I.

Motto:”A visa,asta-i fericirea.A aştepta,asta-i viaţa.” Victor Hugo

Telefonul.

                Încă o zi geroasă de februarie se stinse în negura timpului uneori parcă prea dur cu cei ce-l străbat,grăbiţi ,căutând un sens al existenţei lor.Maria priveşte distrată pe fereastră.Dansul haotic al fulgilor de zăpadă printre ramurile golaşe ale teiului din faţa blocului o îmbie la reflecţie...Trecuseră şase luni...Şase luni de când un vis frumos s-a transformat în cel mai aprig coşmar al acesteia...Şi totuşi,şase luni în care a învăţat să lupte,să supravieţuiască propriului interogatoriu nesfârşit,a cărui întrebare de bază era: de ce?Banală,dar covârşitoare,această întrebare răsuna şi în seara aceasta pe cărările tenebroase ale minţii Mariei...când,dintr-o dată,telefonul sună.Maria răspunde.O voce caldă,jucăuşă,îi încântă auzul,şi o trezeşte brusc din reflecţie.O invitaţie spontană în oraş,la o cafea;deşi nu tocmai dornică de a-şi părăsi confortul dormitorului şi subiectele de meditaţie,acceptă oarecum stânjenită invitaţia.”Poate aşa n-o să mă mai gândesc...poate o să mă simt atât de bine în compania lui încât o să uit de tot...Sper să aibă simţul umorului.Oh Doamne,sper să nu mă împiedic în propria-mi limbă şi să nasc clipe nesfârşite de tăcere.Ok.Să mă calmez...haide că n-are ce să se întâmple...”îşi spuse Maria în timp ce-şi scotea agitată nişte haine la întâmplare din dulap.Se îmbrăcă .La fel de agitată se îndreptă spre oglindă cu o trusă de farduri în mână...Se aşeză în faţa oglinzii şi,cu o măiestrie numai de ea ştiută,aplică culori pastelate şi-acoperă orice urme ale durerii imense ce o purta în continuare în suflet.”Perfect!”exclamă ea,şi-şi aruncă în trombă poşeta pe umăr.Apoi îl sună:”-Sunt gata.Ai ajuns?”Cu aceeaşi voce jucăuşă,el îi confirmă.O aştepta de câteva minute deja,undeva în cartierul ei.Maria plecă,păşind cu dezinvoltură şi graţie spre un nou început,inconştientă de acesta şi de surprizele ce o vor aştepta pe parcurs.